;)
Pe vremea mea
E clar, am imbatranit.
Am inceput sa folosesc expresia “pe vremea mea”, si nu doar ca termen de referinta matusalemica, ci chiar cu nostalgie.
Pe vremea mea societatea era mai omogena. Parintii nostri munceau si nu prea, noi ne aliniam in careu si-l preamaream pe Cel mai iubit fiu al poporului. Acasa ascultam in surdina Vocea Americii si citeam pe ascuns Cel mai iubit dintre pamanteni. Toti aveam cate un vecin cu rude in strainatate sau care lucra pe vreun vapor si de la care luam sapun Rexona, deodorant Impulse, blugi ca-n filmele straine, tigari Kent si cafea Alvorada. Tot vaporenii ajutau la diversitatea culturala, aducand casete cu Abba, Boney M sau “selectii” si invitandu-ne la ei sa vedem “Rambo” la video. Parintii nostri inventasera zicala “timpul trece, leafa merge”. Erau bani destui, dar nu prea aveai pe ce sa-i cheltuiesti. In ziua de azi avem “di tati”, mai putin bani. In ziua de azi noi ne repezim parintii la telefon pentru ca “am treaba acum, te sun eu, pa”.
Pe vremea mea societatea era mai omogena, ca inteligenta si comportament. “Capul plecat sabia nu-l taie” este o zicala mult mai veche, care subliniaza secolele de biruri platite in timp de rumani, zicala care s-a aplicat la fel de destoinic si in era ceausista. Toata lumea avea in casa rafturi imense de biblioteca, din care nu lipseau numele mari ale literaturii universale, pentru ca iata, n-avem curaj, dar avem cultura. Dar macar lumea citea. Acum muncim ca disperatii ca sa tinem pasul cu ratele si daca avem o ora libera preferam sa o dormim decat sa citim o carte. Unii cumpara carti pentru ca sunt imbracate in piele, in timp ce altii, care le-ar aprecia si continutul, nu si le pot permite.
Pe vremea mea cantaretele care ajungeau sa fie difuzate la televizor aveau si voce. Sigur, versurile erau de cele mai multe ori ridicole, dar asta nu s-a schimbat in timp. Acum in schimb se falseaza mai rau. Oricum, intre doua silicoane si un implant de colagen nimeni nu mai da atentie vocii.
Pe vremea mea scoala nu era o institutie care sa incurajeze dezvoltarea individuala, ba dimpotriva. Dar rata medie de inteligenta era mai ridicata decat in ziua de azi. Angajatele din cooperativele mestesugaresti stiau sa faca acordul intre subiect si predicat. Oamenii cunosteau geografia tuturor locurilor, desi stiau ca nu vor ajunge niciodata sa le viziteze. In ziua de azi cadrele didactice folosesc expresii precum “nu se merita” iar oamenii calatoresc frecvent catre destinatii pe care nu le pot identifica pe harta decat cu ajutorul google maps.
Pe vremea mea se faceau bancuri despre inteligenta americanilor, luand ca punct de referinta stereotipiile din filme. In ziua de azi ne luam ca referinta alte stereotipii, si nu vedem cat de ridicoli am ajuns. Nunti cu limuzine in catune fara strazi asfaltate, case cu gradini de ciment si pitici gretosi.
Pe vremea mea auzeam mai multe bancuri inteligente in cateva ore de “program special de revelion” decat aud azi in sute de ore de emisiuni de divertisment difuzate la televizor.
Pe vremea mea lumea asculta saptamanal teatru radiofonic iar salile de teatru erau pline. Astazi actorii dau reprezentatii in sali racoroase in care spectatorii vorbesc tare la mobil. Emisiunile culturale sunt un moft costisitor, iar televiziunile l-au sanctionat corespunzator. Cel mai recent studiu CNA a confirmat ca emisiunile culturale sunt din ce in ce mai putin prezente in grila de programe a televiziunilor si radiourilor.
Voi ce credeti? Suntem unde ar trebui sa fim ca popor sau e loc de mai bine? Sa ne rugam ca generatia noastra sa fie cat mai longeviva sau sa ne punem speranta in generatia tanara? Sunt tinerii interesati doar de ultimele gadgeturi si de hainele de firma sau e doar un stereotip? Angoasele si asteptarile lor sunt cu precadere de ordin material, dar acest lucru este de asteptat intr-o societate consumerista. Cat de mult credeti ca ar schimba lucrurile o pondere mai mare a emisiunilor culturale?
Pe vremea mea tinerii aveau un orizont limitat dar erau extrem de optimisti. In ziua de azi viitorul e mult mai putin liniar, si foarte usor de adaptat, insa cu toate acestea multi tineri sufera de depresii. Mi-am adus aminte astazi ca Ted Bundy a devenit ucigas in serie dupa ce in prealabil a lucrat la o linie telefonica dedicata tinerilor cu tendinte de suicid. Cu riscul de a parea cinica, uneori il inteleg.
credit foto: witness_1
Matei,8.20 “Vulpile au vizuini, pasarile cerului au cuiburi dar Fiul Omului nu are unde sa-si plece capul”
Ce spui tu aici e un fel mai complicat de a descrie o stare…care poate fi spusa in trei cuvinte: “mi-e dor de acasa”
Si, fara sa imi ingadui sa cad in consideratii esoterice sau filosofico-religioase, cred ca oricit de mult ne jucam cu propria noastra structura fizica si intelectual-spirituala, inevitabil uneori chemarile strabunilor mai explodeaza de sub stratul de trash inclusiv sau mai ales media cu care ne acoperim…
Cit despre intrebarea cu unde suntem ca popor… suntem unde suntem si ne indreptam spre acasa, desi poate ca drumul pare ratacit de mult. Ce pare sa fi disparut din intelegerea celor care profita de aceste energii interioare ale fiecaruia dintre noi este ca, chiar daca drumul si directia au disparut de mult, chemarea ramine acolo.
Ce fel de emisiuni as vrea sa vad? Unele simple, dar care sa puna piloane de directie, firmiturile lui Hansel si Gretel prin padure…ca lumea sa nu uite de acasa. Si asta ar face mult mai mult pentru tot.
cam lung articol
Cam scurt comentariul.
Sa judeci un articol dupa lungime e ca si cum ai judeca o carte dupa coperta. Am primit offline impresii precum “prea personal, prea subiectiv” – comentarii pe care le accept si imi asum si stilul narativ si criticile pe care le ridica acesta; dar e straniu sa primesc doar un comentariu care critica fix lungimea articolului, in afara cazului in care – si asta e posibil – dauneaza estetic paginatiei/layoutului.
Te mai astept pe aici, poate gasesti si un entry care sa aiba “lungimea” potrivita.