tagged: jurnalism, libertatea presei, Media, presa, Romania

Imunitatea la adevăr sau scurtă lecţie de jurnalism suicid

Posted by admin in Media

Cred că în ultima vreme termenul imunitate a părăsit în bună măsură conotaţia medicală căreia îi aparţine şi s-a mutat în parlament. Dar nu despre acea imunitate voi vorbi, deşi subiectul e generos. Este însă cam prea evident că – dacă nu ar fi imuni la adevăr – parlamentarii ar deveni nişte biete fantome îndopate cu xanax şi bântuite de insomnii interminabile cauzate de propriile lor acţiuni.

Imunitatea la care mă gîndesc este mult mai asemănătoare tehnic cu aceea medicală. Pe scurt, pentru ca un organism să devină imun la acţiunea vreunui virus rebel, este necesară vaccinarea lui, adică introducerea în organism exact a acelui virus într-o cantitate suficientă ca să declanşeze reacţia de apărare a organismului, însă insuficientă ca să declanşeze boala propriu zisă.

Ce are asta de a face cu adevărul? Păi e de ajuns să deschizi ziarul sau televizorul la o emisiune de ştiri, şi nu doar la celebrele de la „ora 5”, şi vei constata că în loc de ştiri primeşti cu totul altceva. Nu mă refer la calitatea sau importanţa respectivelor ştiri, acesta e un subiect demn de mai multă atenţie, mă refer la mecanismul de transmitere a informaţiei, ambalată în detalii şi concluzii de cele mai multe ori aberante, niciodată susţinute de dovezi şi mai niciodată având vreo legătură cu informaţia.

Ce mă supără cel mai rău este că de această practică suferă în mod exclusiv televiziuni pretinse „de ştiri” ca Realitatea sau Antena 3. Ştiu că aceste posturi în special şi-au făcut o regulă din a înjura anume persoane politice. Nu mă deranjează asta, mă întreb doar dacă îşi ating de fapt scopul…

Să încercăm un exerciţiu simplu; avem un fapt dat, să zicem că Ion, un cetăţean cu ceva funcţie de răspundere, eventual primar, a luat şpagă pentru o autorizaţie de construcţie.

Dacă faptul ar fi prezentat pur şi simplu ar putea fi înţeles de fiecare după cum îl duce capul şi/sau simpatiile politice.

Ce face însă jurnalismul nostru actual?

Desigur, presupunând că vorbeşte despre subiect, relatează faptul dar nu se mulţumeşte numai cu atât. Mai caută ceva poveşti mai noi sau mai vechi, mai invită experţi şi analişti şi după trei ore de zgomot întrerupt de reclame aflăm că Ion e de fapt copil din flori, că a chiulit de la ora de educaţie fizică, că – pe când era copil – chinuia pisicile, că probabil a omorât-o pe soacra vreunui vecin pentru că nu a fost acasă sa sune la salvare cînd se simţea rău femeia, că sunt în sat cel puţin cinci copii nerecunoscuţi de tată şi că nu e sigur că nu e cumva şi el implicat, că prezintă un psihic labil care denotă traume din copilărie, că ţaţa Agripina de pe deal l-ar fi vrut de bărbat ca el să o strige Isaura dar el nu a cerut-o niciodată, că nu bea în public deci sigur a fost cîndva alcoolic, că nu a vrut să publice la gazeta primăriei articolul unui cetăţean onest care avertiza asupra sfârşitului lumii prin invazia corcoduşelor mutante şi că e la PDL pentru că PSD nu l-a primit deşi nu ştim exact în ce toamnă şi ce crâşmă făcuse cerere, şi, mai presus de toate, că are în pod o poză cu bunicul lui, călare.

Evident, toate afirmaţiile de mai sus sunt opinii şi nu au nevoie să fie demonstrate. Deci vor fi folosite în mod identic şi cînd va fi vorba despre Vasile, poliţist care a fugit de la locul accidentului sau Gheorghe, ministru care şi-a violat mătuşa.

Chiar aşa: dacă aţi citit atent paragraful aberant de mai sus… mai ţineţi minte de unde plecasem? Efectul simplu este că faptul adevărat se pierde în oceanul de informaţie parazită şi nu mai declanşează nici o consecinţă.

Efectul de imunizare însă face ca şi data viitoare cînd ar putea să se încerce discutarea acelui fapt adevărat să îi fie imposibil omului obişnuit să îl mai separe în mintea lui de invazia corcoduşelor şi de Isaura cea nereperată. Eventual, poate, se întreabă dacă mătuşa era blondă. Şi în consecinţă actul democratic de expunere a adevărului îşi pierde orice valoare. Ion, Gheorghe şi Vasile pot să îşi vadă liniştiţi de ale lor, adevărul e public, nimănui nu-i mai poate păsa.

Ce mă doare aici nu e sfârşitul evident al categoriilor filosofice de bine, adevăr şi frumos, ci mai degrabă sfârşitul ideii de jurnalism. A patra putere în stat ar face mai bine să nu uite că puterea incumbă răspundere şi că nu poţi renunţa la una fără să o pierzi pe cealaltă.

Iar consecinţele acestei metode sunt înspăimântătoare pentru că nu mai e nimeni în stare să strige FOC! şi să declanşeze reacţia potrivită; noi, publicul, vom încerca eventual să înţelegem dacă asta nu e cumva o reclamă deşteaptă la garniturile pentru robinete.

Pe de altă parte domnilor de la Antene şi Realitatea: nu cumva, de fapt, vă plăteşte chiar Băsescu?